BRILLIANCE

„PREA MULTĂ FERICIRE” Alice Munro

Începutul  primăverii se asociază, mai peste tot, cu debutul unor parcursuri de formare, de visuri purtate cunună pe creştet, de moarte a imposibilului şi de culoare.Este simplu şi aglomerat. Eşti obosit sau dornic de lucruri făcute şi nefăcute, de visuri crescute sau rupte, de cuvinte spuse sau şoptite pe jumătate. Pentru o singură clipă opreşte-te şi închide ochii. Imaginează-ţi cum e o cameră plină de rafturi cu cărţi învechite, unele au coperta colorată, vie, altele au coperţile din piele, roase, timide. Pe-o masă, proaspăt răsfoit, Cehov sau Turgheniev, sau Virginia Woolf, de ce nu, se îmbolnăvesc de vreme.

Podeaua geme sub paşii tăi. În capătul camerei, lângă fereastra dezvelită e un pian vechi, de lemn. Are clapele albe şi negre. Luna, ieşită prea devreme, îşi varsă vinul în camera aceea cu draperii de culoarea mierii arse. Dincolo de geam, râd felinarele. Îţi aduni toate gândurile şi începi să le ştergi de praf unul câte unul. Şi este martie.

Cauţi o carte despre al cărei autor poate nu ştii prea multe. Sau tot ce ştii e că a luat un premiu în 2013. Evident, nu unul oarecare, ci unul Nobel. Găseşti “Prea multă fericire”, de Alice Munro. Şopteşti: Să fie fericirea prea multă? Te prinde. Titlul, recunoaşte, te atrage! Doar eşti atât de însetat de cărţi bune! Începi s-o răsfoieşti, te uiţi la editură, la copertă, la pagini, la câte pagini are, citeşti un fragment oarecare Când bărbatul iese dintr-o încăpere, trage uşa după el, pur şi simplu… Atunci când pleacă o femeie, ia şi amintirea tuturor întâmplărilor trăite în acea încăpere. Mai cauţi, mai citeşti fragmente, unul câte unul se succedă sub genele tale: cuvinte simple, fraze scurte, mult sens. Eroii se ceartă, se omoară, regretă, iartă, suferă, iubesc, tânjesc după… fericire. Începe să-ţi placă proza scurtă şi cele 10 povestiri, în capitole seducătoare. Apoi înţelegi.

Prea multă fericire” te-a înșelat. Referința din titlu te-a condus cochet la o stare dezirabilă lăsându-te să crezi într-o lectură ușoară, plină de candoare și optimism tonic. Aparențele au fost, cel puțin în acest caz, cum nu se poate mai înșelătoare.

Munro se dovedește a fi o scriitoare destul de incomodă și pe alocuri imprevizibilă. Autoarea, chiar de la bun început, ne introduce niște cadre obișnuite și personaje banale, pe care însă le crește pe niște substraturi dureroase. Încă după primele două povestiri, îți dai seama că fericirea e ceva greu de găsit în prozele și destinele personajelor lui Alice Munro. E frumos cum nu le judecă.

Și dacă, vorba lui Cărtărescu, stilul nu îl ai, ci îl ești, atunci Munro ni s-a descoperit printr-un stil nemilos de simplu, aproape chirurgical. Și să vedeți maniera relatării! Într-un mod aproape impresionant pășește cap-coadă peste destine, glisează planurile temporale, sare peste anumite perioade de timp. O pendulare continuă între prezent-trecut sau trecut-prezent. Închide între coperți niște experiențe dure de viață ca o esență concentrată pe care tu, cititorul, o dizolvi adăugând propria ta viziune asupra lucrurilor. Dar cam acesta e vârful, de aici, încetișor coborâți!

O cărticică simplă, ușoară, gustoasă, ca o felie fină de pâine cu miere la micul dejun. Într-un final, n-am rămas nici sătulă, dar nici flămândă.

Despre autor: Alice Munro este o scriitoare canadiană. Pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă de trei ori cu Premiul oferit de Guvernatorul Canadei (1968, pentru cartea de debut, 1978 şi 1986), de două ori cu Giller Prize (1998 şi 2004), o dată Booker Prize (1980) şi Man International Booker Prize (2009). Iar în 2010 i-a fost oferit titlul de cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor în Franța. A fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură în 2013, ca „maestră a nuvelei contemporane”.